Afara ploua

Cel puțin până pe 2 Aprilie nu-i voi mai scrie sau pronunța numele. Pe doi îi spun NU și atunci trebuie sa i-l pronunț.
Până atunci mă mai plimb pe meleagurile patriei dar nu cu mașina că nu vreau să risc să-mi pierd viața într-un accident, nici cu trenul că viteza medie e aceeași a mersului cu bicicleta (de curse) și nici cu bicicleta că dacă e riscant cu mașina, cu bicicleta se cheamă sinucidere. Mă plimb pe meleagurile patriei cu imaginația și vad sate presărate pe dealuri, munți și câmpii. Într-un peisaj mioritic care văzut de (destul de) sus trebuie să arate magic. Pentru occidentali ar fi o călătorie în trecut. Pentru săracii de prin lumea a III-a ar fi o călătorie în viitor. Dacă ar coborî mai jos să vadă detaliile cred că occidentali s-ar cruci iar săracii ar avea un déja vu.
Se văd fâșii negre de teren accidentat pe care localnicii le numesc șosele. Se văd fumuri care se ridica din mormane de mizerii în care mișună cică oameni și care sunt adunate acolo grămadă de niște firme cu pretenția că sunt de salubrizare. Se văd multe dreptunghiuri mici de terenuri cultivate cu fel de fel de ... culturi neorganizate și de multe ori neproductive. Se văd șanțuri de irigare seci. Se văd locuri unde cândva exista pădure. Se văd mașini lovite de copaci pe marginea drumurilor. Se văd urme. Urme de cauciucuri pe asfalt, urme de defrișări, urme de, local s-ar spune, așezări omenești.
Lipsesc însă urmele de civilizație și pentru toate astea spune NU pe 2 Aprilie.